LA CE NE AJUTA SUMMITUL NATO?

Stimulaţi de comentarii de presă superficiale, chiar populiste, mulţi români se întreabă acum cu ce ne-am ales noi de pe urma summitului. Să fim serioşi. Reuniunea de la Bucureşti n-are relevanţă imediată nici în Drumul Taberei, nici la Ciorogârla. Summitul NATO priveşte elitele aflate în funcţii de decizie sau în mediile care furnizează expertiză. Dar, chiar şi aşa, putem rămâne măcar cu o idee care ne-ar putea ajuta să privim altfel mesajele pe care liderii politici nu vor conteni să ni le trimită pentru a ne câştiga votul. Războiul Rece s-a terminat. Alianţa

Nord-Atlantică a fost creată după cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a se opune ameninţării sovietice. Chiar şi extinderile de după 1989 au urmat, practic, logica Războiului Rece. Ţările foste comuniste şi-au marcat trecerea în rândurile „lumii libere" prin aderarea la NATO şi apoi la Uniunea Europeană. Dar, între timp, lumea s-a schimbat şi NATO nu mai priveşte într-o singură direcţie.

Iar aici, vechiul adversar de la Răsărit devine mai degrabă un partener, ce-i drept, unul dificil şi de calibru. Există analişti de politică internaţională care afirmă că summitul de la Bucureşti a fost un joc între SUA şi Rusia – două superputeri care până şi în cele mai grele vremuri au sfârşit prin a se înţelege. Se spune acum că Bush l-a convins pe Putin să accepte ideea scutului antirachetă jucând cartea chemării în NATO a Ucrainei şi Georgiei. Şi că, odată înţelegerea făcută, cele două foste republici sovietice pot să mai aştepte la uşa (desigur, deschisă) a Alianţei. Alţii spun că a fost o afirmare a forţei „Vechii Europe", nemulţumită de influenţa prea mare a americanilor asupra noilor membri NATO.

Germanii cred că este deja prea mult. Iar Parisul a văzut în susţinerea Berlinului un mijloc de a-şi câştiga un aliat pentru viitoarea preşedinţie franceză a UE, care va începe la vară. Oricum ar fi, pentru noi lecţia e aceeaşi: relaţiile dintre marii jucători mondiali nu mai sunt de mult ideologizate, ci marcate de realpolitik. A arunca astăzi săgeţi verbale asupra Rusiei (cu care, iată, Washingtonul ajunge mereu la înţelegeri) nu mai reprezintă de mult o dovadă a ataşamentului faţă de democraţie şi nici faţă de valorile nord-atlantice. Cu asemenea abordări, niciun lider de la Bucureşti nu convinge la masa marilor decizii - mai mult încurcă. Ar fi timpul să nu mai păcălească nici în campaniile electorale interne. Nu de alta, dar nu are rost să mai patrulăm singuri în tranşee precum Charlot.